Imagine articol
Deconectează-te · 4 mai 2018, 17:34:08

Te rog, nu mă părăsi!

CE ÎNSEAMNĂ SĂ FII PĂRĂSIT?

Frica de singurătate ne controlează de foarte multe ori viața. Lăsăm deoparte propriile nemulțumiri, evităm confruntări, ne prefacem că nu ne interesează propriile emoții sau propriile nevoi, trecem peste orice pentru evita ideea părăsirii.

Și toate acestea pentru a nu pierde persoana iubită. Vorbește urât cu mine, dar dacă stau să mă gândesc mai bine de fapt așa vorbește cu toată lumea, e doar un mod de exprimare.

Mă jignește, sau poate sunt eu o persoană prea sensibilă. Mă înșeală, ori am făcut ceva ca să merit asta. Mă lovește, dar hai că nu e un lucru așa de important atât timp cât mă iubește. Și lista scuzelor poate continua la nesfârșit. Frica de abandon e atât de mare încât toate celelalte frici pălesc înaintea ei.

Ascunși la adăpostul expresiei „dar m-a iubit” și împinși de țelul suprem „vreau să mă iubească iar” ne prefacem că orice altă realitate este inexistentă.

Ce este această frică de singurătate? Este acea convingere că cel de lângă noi ne va abandona și că nu vom ieși niciodată din bula de singurătate, că abandonul este pentru totdeauna.

CUM APARE FRICA DE A FI PĂRĂSIT?

Unii dintre noi am crescut într-un mediu hiperprotectiv, cu o familiei care a avut întotdeauna grijă ca nu care cumva să greșim, să suferim și ne-am obișnuit să avem mereu pe cineva alături, dezvoltând astfel un soi de dependență. alții am crescut într-un mediu instabil emoțional unde am învățat să tânjim după atenție, am învățat că iubirea, pentru a fi primită, e nevoie să muncim din greu.

John Bowlney, un psiholog care a studiat mult timp comportamentul uman în situații de separare, a identificat 3 faze ale separării: anxietatea, disperarea și detașarea.

Este o catastrofă doar gândul că am putea rămâne singuri, e groaznic să nu știm cum să acționăm mai departe, ni se pare imposibil de imaginat o viață fără sprijinul persoanei iubite.

Aceasta abordare ne conduce spre anxietate, o frică uriașă de a trăi fără omul cu care ne-am imaginat că vom împărți viața. Vrând să evităm această stare căutăm din nou persoana care ne-a părăsit sau pe care am părăsit-o.

Suntem dispuși la orice pentru a o readuce în viața noastră. Pur și simplu ne dorim să schimbăm situația în care ne aflăm. Dar cum?

Aducând omul dorit înapoi lângă noi sau, dacă aceasta nu este posibil, aducând pe oricine altcineva doar să nu fim singuri.

Cei care trecem de această stare, ne confruntăm cu următoarea, și anume cea de disperare, în care ajungem să nu ne mai vedem buni de nimic, să nu găsim niciun fel de valoare atașată vieții noastre.

Dacă un om nu ne iubește, nimeni nu ne va mai iubi și aceasta pentru că nu suntem demni de a fi iubiți. E o perioadă în care stăm față în față cu tristețea, cu resemnarea până la acel punct în care nu înțelegem de ce să mai trăim dacă nu avem pe nimeni alături.

Abia după ce depășim și această etapă, ne putem bucura de faza de detașarea, cea în care suntem pregătiți să ne apropiem de o altă persoană.

Ce este cu adevărat trist? Faptul că ne  sperie atât de mult amalgamul de emoții din primele două faze, încât rar se întâmplă să ajungem la detașare.

Alergăm spre persoane noi doar pentru a umple goluri vechi, înțelegem înșelatul, neasumarea relației din partea celeilalte persoane, înțelegem minciuna și dezinteresul, atenția oferită din când în când doar să fie ceva în locul singurătății.

Arareori ne permitem să fim speriați de gândul că am putea rămâne o viață singuri. Și mai rar stăm față în față cu realitatea faptului că cineva nu ne iubește sau că, pentru unii oameni nu merităm suficient. Rezultatul? 

Ne complacem în relații peticite pentru ca apoi să ne întrebăm surprinși de ce nu merge, de ce noi nu merităm relații frumoase și sănătoase? Pentru că ne e prea teamă să ajungem la ele.

 

Un articol scris de:

Oana Ghimbuluț

 

Autentifică-te pentru a publica un comentariu

Articole Similare